Studiile arată că primii trei ani din viață unui copil este perioada în care creierul se dezvoltă cel mai mult. De exemplu, creierul unui copil la naștere are aproximativ 333 gr, iar până la vârsta de doi, trei ani ajunge să se tripleze. La un copil de 3 ani, creierul este de două ori mai activ, decât la un adult. Aceasta este perioada cu cea mai mare și rapidă rată de dezvoltare a creierului din viață. De aceea, în acești ani, este foarte important ca bebele să fie stimulat adecvat pentru a îmbogății formarea de conexiuni și rețele neuronale.
Copilul în devenire și cel nou-născut se adaptează în primul rând la lumea mamei sale, la lumea pe care aceasta o simte, o trăiește și o percepe. Pentru copii, “lumea” este experiența pe care o trăiesc cu mama lor. Psihicul infantil al copilului mic se orientează în totalitate după realitatea mamei, pentru că el o percepe și o simte, la începutul dezvoltării sale, într-un mod inconștient și din reflex. Această lume este punctul lui central de referință pentru toată viața sa, pentru că la această lume se adaptează el. Întreaga lui ființă este orientată din toate punctele de vedere către mama. De exemplu, dacă mama lui este bolnavă, este și el amenințat de boală, dacă mama lui este slabă, este și el în mare pericol. Ce îi rămâne copilului de făcut este să se adapteze după lumea mamei sale, indiferent dacă este bună sau rea.
De aceea este important pentru dezvoltarea copiilor că mamele să simtă bucuria de a trăi sau, dimpotrivă, să fie cuprinse de anxietate. Și dacă stăm bine să ne gândim, ce alte optiuni are un copil mic decât să se conecteze la modul în care mama sa percepe lumea din punct de vedere emoțional.
Franz Ruppert susține că, în majoritatea cazurilor, calitatea atașamentului matern joacă rolul decisiv în apariția problemelor psihice si experiența cu propria mama constituie fundamentul psihic al oricărui om. De exemplu, atunci când sugarul sau copilul mic nu obține de la mama sa iubire, siguranță, protecție și căldura de care are nevoie, el va cădea pradă unor “complicații simbiotice” (complicație simbiotică=înseamnă să te agăți, din frică, de cineva care-ți inspiră frică. Dintr-un amestec de anxietate și iubire greu de descâlcit), care în dezvoltarea sa ulterioară, vor lua forma unor comportamente adictive, anxioase sau chiar schizofrenice.
Așadar, abia când mama se află în apropiere și este disponibilă, copilul se poate interesa și de restul lumii. Se interesează de tata, de frați, surori de bunici, mătuși si unchi (dacă are) sau își îndreaptă atenția spre acele lucruri necunoscute, care pot fi explorate cu gura, mâinile, etc. Acestea își pierd importanța când există pericolul că mama sa pleacă. În acel moment se instalează comportamente infantile precum: plânsul, țipete din nevoia de reapropiere de aceasta. Abia după câțiva ani, copilul dezvoltă suficientă încredere în alte persoane. Tot Franz R. consideră că mamele care nu sunt niciodată pe deplin prezente din punct de vedere psihic pentru copiii lor nici nu se pot desprinde pe deplin de aceștia.
Allen, Fonagy și Bateman (2011) descriu: “Mama este acordată la starea emoțională a copilului și exprimă sentimentul acestuia, dar semnalează totodată că expresia emoțională reflectă starea copilului, nu pe cea proprie.”
Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, ce vreau de fapt să scot în evidență? Ceea ce doresc să scot la suprafață este că traumele noastre pot fi date mai departe copiilor noștri, făra ca noi să știm, făra ca noi să fim constiente de ce le transmitem acestor suflete mici. Citez: “Din pricina contactului inconstient cu conținuturile traumatice și cu energiile traumatice covârsitoare ale părinților săi, copilul nu poate distinge între propriile sentimente și cele care nu îi aparțin lui, ci părinților… acest copil nu mai întelege cine este. Mulți copii cu părinți traumatizați nu descoperă nici un motiv pentru starea lor psihică proastă.” Ceea ce este de facut este să ne “rezolvăm” propriile traume, să ne ajutăm pe noi și pe copii nostrii, daca eu sunt bine si copilul meu o sa fie bine dar și cei din jur.